Sindromul Rubinstein-Taybi

Marius Bembea

Definiţie clinică

Rubinstein şi Taybi, au fost cei care au descris pentru prima dată acest sindrom. Este o afecţiune rară, caracterizată prin statură mică, retard mintal moderat sau sever, dismorfism facial, police şi haluce lăţite.

Frecvenţa bolii

Este o boală rară, cu o incidenţă de 1:125000 născuţi vii; prevalenţa sa este apreciată la 1:300000. Nu există o predilecţie de sex, nu există diferenţe rasiale.

Aspecte genetice

Gena CBP este responsabilă pentru apariţia sindromului şi este localizată la nivelul 16p13.3. Rearanjamentele cromozomiale la acest nivel sau mutaţiile punctiforme duc la apariţia acestui sindrom. Translocaţiile şi inversiile implicând 16p13.3 sunt rare, în timp ce microdeleţiile apar mult mai frecvent (10%).

Proteina CBP şi proteina p300 (a cărei genă este localizată pe cromozomul 22q13.2) sunt două proteine foarte înrudite atât ca structură cât şi ca funcţie având un important rol co-activator în reglarea procesului de transcripţie; în timpul organogenezei, ele sunt exprimate în diferite tipuri de celule implicate în dezvoltarea inimii, vaselor, tegumentelor, plămânilor, ficatului. Multe din aceste ţesuturi şi organe sunt afectate la pacienţii cu sindrom Rubinstein-Taybi.

Semne clinice

O examinare atentă la naştere poate sugera deja diagnosticul. Altfel, cel mai frecvent, boala devine clar manifestă pe la vârsta de 1 ani. Cele mai importante semne sunt: creşterea încetinită sau staţionară la un copil cu greutate normală la naştere; dificultăţi alimentare în copilărie; dismorfism cranio-facial: microcefalie, bose frontale, orientare antimongoloidă a fantelor palpebrale, hipoplazia maxilarului, boltă palatină ogivală, deschidere mică a gurii, deviaţie de sept nazal, urechi malformate şi jos inserate, inserţie joasă a părului, micrognatism, sprâncene arcuite, bogate, gene lungi, epicant, strabism); police şi haluce lăţite; clinodactilie; scolioză; hipercifoză cervicală; hirsutism; MCC (DSA, DSV); retard mintal (IQ între 30 şi 79, media 51); dificultăţi în vorbire; hipotonie; convulsii; anomalii EEG; hiperreflexie; criptorhidia la băieţi; anomalii renale; probleme oftalmologice şi ORL; constipaţie. Semnele şi simptomele variază de la un individ la altul în cadrul bolii. Indivizii afectaţi au un risc crescut pentru apariţia tumorilor (atât benigne cât şi maligne). Leucemia, de asemenea apare frecvent.

Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic

Stabilirea diagnosticului se face esenţialmente pe baza semnelor clinice caracteristice. În unele cazuri s-au găsit modificări citogenetice la nivelul braţului scurt a cromozomului 16 (16p13.3).

Diagnosticul microdeleţiilor la acest nivel este însă inconstant: analiza microdeleţiilor prin tehnica FISH la peste 400 pacienţi cu acest sindrom a pus în evidenţă microdeleţia la mai puţin de 10% dintre ei.

Sfat genetic

Deşi afecţiunea este genetică, de obicei există doar un singur individ afectat în familie. Au fost descrise doar câteva cazuri în care în aceeaşi familie au fost doi indivizi afectaţi (doi fraţi sau un părinte şi copilul afectaţi). Bazat pe aceste observaţii empirice, se consideră că dacă într-o familie s-a născut un copil afectat, riscul ca un al doilea copil să fie afectat este de 0,1%. Dacă însă un părinte este afectat, riscul de a avea copii afectaţi este de 50% pentru fiecare naştere.

Modificările la acest nivel se detectează prin FISH. Dacă părinţii unui copil cu acest sindrom au cariotipul normal, atunci şansa ca al doilea copil să facă boala este în jur de 1%.

Diagnostic prenatal

Având în vedere riscul scăzut de recurenţă diagnosticul prenatal nu este de obicei solicitat. Cercetarea microdeleţiei poate fi indicată dacă ea a fost identificată la unul din copii cuplului (risc de mozaic germinal). Şi în astfel de cazuri, de cele mai multe ori, ecografia antenatală poate elimina temerile părinţilor.

Evoluţie şi prognostic

Rata de supravieţuire este bună fiind numeroase studii care arată supravieţuirea la adult. Infecţiile respiratorii şi complicaţiile cardiace sunt principalele cauze de morbiditate şi mortalitate în copilărie. Pubertatea este normală şi s-au descris cazuri în care fetiţe cu acest sindrom au avut copii.

Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire

Nu există tratament specific pentru acest sindrom strategia de management a bolii fiind una simptomatică. Simptome cum ar fi retardul mintal, se tratează când este cazul prin corectarea tulburărilor de vorbire şi a celor cognitive. Intervenţia chirurgicală la nivelul policelui şi halucelui lăţit poate înlătura disconfortul creat de acestea.

Sunt necesare controale periodice: stomatologic, cardiologic. De asemenea, fiziokinetoterapia este benefică.

Viaţa cotidiană

Mulţi pacienţi cu acest sindrom sunt prietenoşi, au o personalitate plăcută.

Majoritatea au dificultăţi de învăţare moderate sau severe dar mulţi dintre ei pot învăţa să citească la un nivel elementar. Majoritatea au retard motor, dar în medie, pot învăţa să umble pe la 2-2 ½ani. Abilităţile spaţio-vizuale sunt mai bune decât cele motorii. Limbajul expresiv este limitat.

User login

Theme by Danetsoft and Danang Probo Sayekti inspired by Maksimer